Cartea lui Alain de Botton propune o poveste de dragoste. Numai ca de data asta, spiritul indragostitului e vigilent. Nu traieste iubirea pur si simplu. O si analizeaza. Sta si se gandeste. Compara cu iubiri trecute si cu iubiri viitoare. Se tot intreaba. Ce ne facem sa-l alegem pe X pentru a ne indragosti de el daca oricum il inventam, il transformam in X+1, cat mai aproape de cel ce vrem noi sa fie. Vedem in el ce vrem noi sa fie, si nu ce e el in mod real. Apoi, nu ne mai raspunde la telefon. Damn ! Si dupa zilele de vegetare in pat, noptile petrecute in compania paharului cu vin si a scrumierei pline de chistoace fumegande, incepe sa devina penibila drama. Drama pe care o creem singuri in jurul nostru. Cand Chloe, il paraseste, Alain sufera. E greu sa te descoperi deodata singur, acolo unde obisnuia sa mai fie cineva. Il cauti noaptea prin pat.Apoi, vine dimineata. Nimic nu ramane. Nici iubitul sau iubita in cearsafurile tale, nici nebunia pe care ti-o lasa in cap, nici durerea.. Dupa un timp, autorul revine la el. El, singur. El insusi. Nu face parte si singuratatea din conditia umana?! Si intr-un final nu ne indragostim din nou? De altcineva ? Si nu speram din nou ca de data asta va fi pentru totdeauna ? Nu ne invatam minte niciodata. Ne indragostim, suferim, uitam, ne indragostim,.. E misto cartea, e amuzanta, e cinica, e analitica, si o poti citi si indragostit si dezindragostit. Si totusi, pun pariu ca daca o citesti indragostit, nu crezi nici un rand.. te crezi mai puternic ca naratorul, deasupra ineptiilor sale filosofice. Asa ca revin( sau revenim) : Traim marea iubire in fiecare dragoste !
