reading rocks and rolls

Cred ca fiecare din noi are un La Medeleni al lui. Un Medeleni personal si intim, un spatiu magic al copilariei lui unde nu poti intra decat cu cheile memoriei. Un spatiu cu iarba verde, cu frunze mari, de un verde inchis printre care se strecoara timide razele de soare. O lume in care exista amintirea dulceturilor de nuci si de cirese de acum ulte veri, amintirea coditelor impletite ale vreunei Monica si surasul dulce si strengar ale vreunui Danut, din alte timpuri. La Medeleni.. unde fiecare din noi a avut un mos Gheorghe al lui. Pe-al meu il chema Dionis. Statea intr-o casuta veche, pe jumatate daramata, inconjurata de trestii si soc, undeva la malul apei. Al apei unde ne duceam seara sa vedem broastele cum canta si ragaie prin namol si sa ne amenintam unii pe altii ca daca vreuna apuca sa se uite fix in ochii nostri ne vor aparea niste negi scarbosi si raiosi pe maini si pe fata. Din curtea lui Dionis nu se auzea niciodata nici un zgomot. Nu avea pasari, nici vreun alt animal, in afara de un caine batran si bolnav. In curte la Dionis erau doar copacii tacuti, verzi, din cand in cand incarcati de fructe si el Dionis, cu zambetul lui larg, sapca ceausista lasata intr-o parte si mainile lui aspre si inchise la culoare. Nu ne dadea nici placinte, nu ne culegea nici cirese, dar avea cele mai frumoase povesti..Aproape ni le soptea acolo, pe malul abrupt al garlei, cand noi stateam cu picioarele in iarba langa el si ba ii sorbeam chipul ridat si batran din priviri, ba imensitatea albastra si sclipicioasa a cerului. Isi aprindea cate o tigara Carpati sau poate Marasesti si incepea sa turuie cu vocea lui grava, ragusita, vocea lui de pin, cu miros de rasina despre broaste, monstri, paduri intunecate, fetite care nu ascultau de parinti, aventuri din largul marii.. Si povestea se termina si el se inchidea in casuta lui, aproape fara lumina si-mi imaginam ca sta la gema, cu cotul sprijinit pe pervaz si vorbeste cu copacii, fumand o pipa, ca personajele mele din Dickens.
Si noi alergam fara oprire pana la casa din deal a bunicilor, mancam o felie de pepene cu gura pana la urechi, zoindu-ne pe jumatate de fata si pe tricouri. Ne aruncam in paturi si uitam, fiecare pe rand de mos Dionis.. Inchideam ochii, si ma gandeam in continuare la el, imi chinuiam mintea imaginandu-mi ce face el singur acolo, pe intuneric la el in odaie. Si mi-l imaginam facand vraji, descoperind lumi, citind carti vechi, vechi, cu coperti mari si foi groase si galbene. Mi-l imaginam vraci, sau cel putin mare vrajitor si master. Mi-l imaginam scriitor, aprinzandu-si lampa cu ulei si scriind meticulos istoria religiilor sau a razboaielor.. Dar niciodata nu mi-as fi imaginat ca o sa se culce si o sa moara.. Nu mi-as fi imaginat ca din toata curtea lui Dionis va ramane o mana de soc..
Si cand mai trec acum pe acolo, nu imi vine sa cred ca acolo printre ciulini, soc, caini vagabonzi, a trait mos Gheorghe al meu, povestasul copilariei mele..