reading rocks and rolls

Alergare. O roata de lemn. Inchide ochii. Surasul Giocondei. Minunile lumii. Libelulele cu aripi verzi. Dealul verde care suiera lung pana la balta. Broastele isterice vara. Felii zemoase de pepene rosu. Gustul cireselor culese de pe creanga de deasupra leaganului. Scrasnitul pneurilor. Emotiile din prima zi de scoala. Petunia mov, primita in dar, presata inca in paginile vreunui abecedar ratacit prin pod. Refuzul la renuntare. Primul succes. Urmatoarele esecuri. Cutiile de Tic-Tac. Ouale de ciocolata din geanta mamei. Surprizele colectionate intr-o cutie de pantofi. Primii mei pantofi de lac : rosii cu fundita. Interminabile vizite la dentist. Sanvishurile cu branza si ardei. Gentuta cu ratuste. Gustul de paine prajita pe plita, unul moale, cana cu ceai de musetel si tapetul galben cu omuleti care se tin de mana, din fata mea. Monica, papusa mea preferata, cu sprancenele dublate de o linie de carioca verde. Zilele-n care citeam sub visin. Noptile-n care invatam la biologie. “ Azi vom patrunde impreuna intr-o celula”. Aleea cu tei de la liceu. Strazile pe care ne dadeam intalnire. Paharele de gin. Prima caseta cu Bon Jovi. Noptile de la malul marii, privind lumina lunii si intunericul departarii. Mereu dorind mai mult. Niciodata prezentul. Gogosile cu caramel mancate impreuna pe stanci. Noptile pline de fum de tigara si alcool. L’alcool fait oublier le temps. Timpul. Mereu acolo unde nu te astepti. Ziua in care cineva m-a asteptat la teatru, si dupa-amiaza in care altcineva nu a mai sunat. Valurile marii. Nisipul ud de sub talpi in seara aia cand a izbucnit furtuna. Atatea nopti nedormite. Sub umbrele, in jeg. Examene la care ai invatat mereu cu o noapte inainte. Toate lifturile in care am mai ramas blocata din cand in cand. Serile in care ii spuneam bunicii poezii si noptile in care ascultam aceeasi poveste a fetitelor de langa padure. Serile in care o lasam pe Mili sa-mi admire desenele, cu inima stransa, de teama ca o data s-ar putea sa nu-i mai placa atata. Sailor Moon. Piccoli problemi di cuore. Mesele de duminica. Prima data cand am vazut-o pe sor-mea, i-am dat mamei un buchet mare de crizanteme. Atatia oameni. Timpul. Cea mai tare geaca de piele. Luptele de sumo de pe covor. Cel mai frumos cadou de ziua mea : zambetele celorlalti. Si jurnalul lui Cartarescu. Timpul. Timpul in care mergeam pe strada, tinand strans mana lu sor-mea. Sucul la dozator. Dozele de Cola baute pe scarile Casei Presei cu blonda intr-un soare infernal. Plimbarile prin Cismigiu. Banca de la facultate pe care cineva scrijelise “sa moara Ciolacu”. Lectiile de franceza. Orele de filosofie. Lectiile de franceza. Passé simple. Familiile Yvonnei si a lui Danut, care lucrau la uzinele Renault si Dacia. Dupa-amiezele cand mancam caise si ma uitam la Seicul. Serile senine la un suc à la française de la cafeneaua actorilor. Clipele in care nu am putut sa adorm. Tristetile trecute. Cafeaua bauta cu mama are alt gust. Alte nopti nedormite. Nisipul rece si sticlele de beri din vama. Toti cerceii pe care i-am facut si inelele pe care le-am cumparat. Cele mai strasnice betii si nopti in sir in club a. Planurile pe care le-am facut si le-am uitat. Oamenii care m-au uitat. Cei pe care i-am uitat. Visele de care imi aduc aminte. Asteptarile. Cautarea. Cautand. Asteptand. Cele mai frumoase experiente din PRIME. Cadoul pe care nu am apucat sa-l cumpar. Bucuria de a o vedea surazand. Entuziasmul de a face ce-mi place. Cartile pe care le-am citit si cele pe care le voi mai citi. Eliade. Mirajul Indiei. Cursurile de hindi. Florile presate in cartea de geografie. Primul post pe blog. Si urmatoarele. Timpul urmator. Dimineata care vine maine.

Se inserase de vreo jumatate de ora, iar lumina stearsa cadea piezis peste perdele. Statea trantinta in fotoliu, cu picioarele intinse, incercand sa se dezamorteasca. Se simtea cumplit de obosita, iar Eleonora turuia incontinuu. Se chinuia sa o asculte, dar de cele mai multe ori, i se rupea filmu si nu facea decat sa dea din cap si sa zambeasca la rastimpuri. Nu era bine sa o contrazici pe Eleonora. Acum de exemplu se lansase in povestirea cu lux de amanunte a ultimei ei idile si se plangea de comportamentul inuman al barbatilor. Asa era Eleonora. Vesnic cu povestile ei de dragoste, toate pline de speranta si toate esuate. Se faceau aproape 3 ani de zile de cand Eleonora si-a dat seama ca doar o casnicie ar face-o sa se simta implinita. De atunci, isi urmarea telul plina de entuziasm. Poate prea mult. Se indragostea la fiecare a treia intalnire la cinema, la fiecare a treia cafea si suc pe bulevardul Elisabeta. De fiecare data spera ca e el. Se si vedea ducandu-se impreuna in concediu la Tusnad, 3-4 zile pe an, impreuna cu copii si apoi inca 3-4 zile la socrii la tara. Socrii ar avea o veranda, vopsita in verde, ce ar da spre gradina cu flori, iar ea ar sta dimineata pe veranda si i-ar privi pe cei mici jucandu-se-n iarba. Atunci ar aparea el, in pantaloni scurti si tricou cu imprimeu hawaian si ar avea grija ca ei sa nu pateasca nimic. De aici, de pe veranda, s-ar vedea fericirea. Asa era Eleonora.. Nu cerea mult, si totusi nici nu gasea. In schimb, ea, Maria nu era deloc asa. Ea nu se indragostea niciodata, avea alte lucruri la care sa se gandeasca. Mult mai importante. Visa sa devina o pianista celebra.
Chiar si acum, cand se chinuia sa o asculte pe Eleonora, cu cescuta mica, cu floricele portocalii, din care-si sorbea incet cafeaua, gandurile o furau tot spre pian. Ce grele erau repetitiile..cat de mult o dureau degetele, seara uneori, cand se intorcea acasa dupa 9 de la repetitii. Nu avea timp pentru nimic altceva. Statea aproape 10 ore pe zi cu partirurile in fata, alunecandu-si degetele pe clapele albe. Nu avea timp pentru intalniri cu baieti fazi, nici pentru aventuri. Se nascuse cu un destin diferit.
-Tu crezi ca ar trebui sa ma fac ca nu observ ca nu-mi mai acorda atata atentie ? Crezi ca e normal ? o intreba Eleonora, intrerupandu-i sirul gandurilor Mariei.
-Ah, nu. Nu stiu. Probabil ca tu ai dreptate. Tu stii mai bine, balbai repede Maria, iar Eleonora incurajata in ideile ei in privinta barbatilor, continua sa le expuna in continuare, sa le faca sa rezoneze prin camera, lovindu-se de pereti, de fotolii, de perdele, de pielea Mariei, dar in mod sigur neajungand pana la ea.
Si lectiile de pian cat de scumpe erau..Era nevoita sa traduca noaptea ore in sir pentru a-i putea plati profesorului. Dar orice sacrificiu merita efortul. Pianul, atat de drag ei, era centrul existentei sale. Se intreba cum ar fi aratat viata ei fara pian. Ce lucruri i-ar mai fi dat vietii ei un rost..si nu gasea niciodata un raspuns. Ce noroc pe ea, cand a primit pianul cadou de la o matusa bogata, care se mutase in Portugalia. Pana atunci, se uitase cu jind la el, de fiecare data cand se ducea duminica in vizita cu mama, iar matusa le servea cu suc de portocale, serbet de zmeura si cozonac. In timp ce ele vorbeau si isi sorbeau tacticos cafeaua din cesti, Maria se ducea si mangaia pe rand picioarele pianului. Cand mama o chema la ea in brate, ochii ii ramaneau atintiti tot asupra lui. O fascina. Stia ca pianul acela e magic si ca daca stii cum sa-l atingi incepe sa cante. In ziua in care unchiul ii canta prima oara la pian, special pentru ea, “ dedicatie pentru pitica mea nepotica”, cum spunea el, Maria s-a hotarat sa se faca pianista. Degetele lui lungi, batrane, cu unghiile taiate din carne, alergand peste clape, si melodia aia vesela, valsul acela frumos care rasuna in camera, ochii stralucitori ai unchiului cand pornea cu avant spre o alta cascada de note, zambetul lui sincer,.. toate astea Maria nu le putea uita. Ii ramasese intiparita in minte si in suflet imaginea unchiului ei cantand la pian.
Eleonora continua sa-i povesteasca inflacarata de Stefan, nelasand gandurile Mariei sa curga limpezi.
-Sa iasa el in oras cu baietii fara sa-mi zica nimic..Si uite ca tot am aflat, spunea ea revoltata.
Primul ei concert. Cate emotii i se incolaceau in piept si o sufocau. Ea urma sa cante un sfert de ora, dar era un sfert de ora cat un secol de important. Si Stefan care nu ma mai suna la fel de des. A trebuit sa-l sun eu sa-l intreb ce planuri are de weekend. Pacat de vremea asta frumoasa sa fie irosita, si sa nu ne vedem. Si ce dimineata frumoasa era si in ziua primului ei concert. Rotund, de aur, copt. Zi calda si frumoasa de mai. Si rochia ei verde care sclipea pe scena.. Stefan a dat peste cap un absint, a mai baut si vreo doua pahare de vin, si dupa aceea, nu mai era chip sa te intelegi cu el. Isi aprinsese chiar o tigara, doar ca sa ma enerveze, stiind ca nu suport deloc fumul.
Si apoi momentul.. momentul in care a tras aer in piept, si-a simtit stomacul rece ca gheata si si-a intins mainile peste claviatura. La inceput era mai greu, apoi se lasa prada delirului muzicii. Nimic nu o oprea din executia ei concentrata, corecta.. Si prietenii lui betivi care ii tin isonul si-l aplauda cand da pe gat 3 shoturi de tequila consecutiv. M-am saturat de badaranii aia care-l inconjoara. Si aplauzele furtunoase cand a terminat de cantat. S-a ridicat usor de pe scaun, a inaintat pe scena spre public si s-a aplecat putin, gratios, tinandu-si rochia cu o mana. Ma asculti draga ? zise Eleonora pe un ton putin artagos. Sau iar visezi ?
-Te ascultam, te ascultam.. Iarta-ma, ma si gandeam dar.. poti fi sigura ca am auzit tot ce mi-ai zis, ii spuse Maria zambind impaciuitor. Oricum.. vezi tu ce faci. Apoi continua cu un aer fastacit : Multumesc pentru cafea dar acum cred ca ar cam trebui sa plec. Nu am mai ajuns acasa de dimineata, si m-am trezit un pic cam tarziu azi.. Mi-e teama sa nu se intample ceva.
- Tot cu pianul ala o tii ? o intrerupse Eleonora enervata. Stii prea bine ca nu are nici un rost. Nu te mai irosi. E prea tarziu acum sa mai inveti sa canti la pian. Ar fi trebuit sa te apuci de mica. Sa iei lectii, sa exersezi mult. Dar tu l-ai primit deja stricat. Mai bine l-ai vinde pe undeva..
-Sa-l vand ? Nu, n-as putea. Si chiar trebuie sa plec .. Imi pare rau, trebuie sa plec, mormai Maria cu un nod in gat. Mai vorbim noi, adauga ea si se ridica in picioare, pregatindu-se sa plece.
Eleonora o conduse si ii mai spuse de doua ori in prag sa renunte odata la pianul ei vechi si stricat. Se gandi la biata Maria a carei existenta era controlata de tiranicul pian ce trona nefolosit in mijlocul sufrageriei. La toate fanteziile Mariei, care uneori pareau reale cand le povestea, atat de mult se gandise la ele, incat isi imaginase scenele pana in cele mai mici detalii. Ii parea un pic rau pentru ea. Ar fi vrut sa o vada fericita, cu un zambet prezent pe buze, nu cu ochii aia vesnic visatori, aproape bolnavi. Sa o vada iesind la teatru cu cate un tanar si plimbandu-se pe bulevarde, pe sub castani. Apoi vazu atarnand in cuier puloverul gri al lui Stefan, isi aduse aminte de el, se gandi ca nu o mai sunase nici macar sa-si recupereze lucrurile uitate pe la ea si izbucni in plans.
La 3 statii distanta si 300 de metri spre stanga, Maria zambea multumita iar ochii ii luceau in intuneric, invaluind cu drag umbra pianului din sufragerie.

Alb.Complet alb. Si o lumina orbitoare care izbucneste din centru si se imprastie pe retina, cand verde, cand portocalie. Cu ochii in tavan. Chiar si dupa ce pleoapele se intind ca niste pielite obosite peste globul ocular, petele verzi si lumina portocalie in straturi groase, persista. De aici, din mijlocul acestei lumini grele, se naste ea. Uneori blonda, alteori bruneta. Mereu aceiasi ochi verzi. Sta lungit in pat, cu fata in sus, si viseaza la ea, in blocurile incremenite de ciment, langa care iarba creste mare si salbatica. Cei care ies la plimbare isi zgarie talpile si isi agata pletele in maracini.Cainii latra in sus, cu boturile lungi indreptate spre soare. Lumina portocalie ajunge uneori pana la coltii lor.

In bocul de vizavi locuieste un adolescent cu parul cret.Sta la etajul sapte si isi petrece jumatate din viata pe balcon,cu trupul atarand spre strada aglomerata de jos.Se uita la ea de dupa perdea. Are pielea extrem de alba,si ochii translucizi, impaienjeniti de himere. Erotism.Eotic.Eros.Sex.Sexualitate. Trupuri dezgolite si incolaciri. Fantasmele sufletului i se reflecta in ochi,si tasnind din ochi se reflecta pe lentilele ochelarilor lui de miop,de pe care soarele fura trupurile dezgolite si le proiecteaza ca la cinematrograf, pe blocul ei, pentru cine are timp sa observe. Zile intregi de la fereastra de vis-a-vis creste gigantica o fata blonda. Blonda, lunga, si desirata ca o floare de camp, crescuta la umbra. De fiecare data il priveste si apoi, lungindu-si picioarele cat trei etaje se dezbraca si se lasa imbratisata de adolescentul miop.In vazul lumii,nimeni nu-i vede.

Bulevardul gri e zgariat de un taxi galben. Sta treaz toata noatea cu ochii la cerul inchis, plin de stele. Sta lipit de radio. Difuzorul i s-a lipit de pavilionul urechii si si-a strecurat decibelii pana la membrana auditiva. In toate melodiile se vorbeste de tine. Noaptea toate obiectele au umbre. Fantoma unui caine latra pe strada. Pe ce strazi se plimba acum umbra ta ? Stelele rad. Se joaca cu sclipirile lor, se trag de luminitele impletite in plete si apoi se uita rautacios la el. Se harjonesc toata noaptea. Vino si tu! Ai sa mai vii ? aude cum rasare soarele peste alt cartier. Dormi ? dimineata incepe sa trosneasca pe sina de tramvai. Se crapa de ziua.

Maria se trezise pe marginea patului, nadusita, cu suvitele de par ude. Cu toate astea ii era frig. Isi simtea oasele ca si sfaramate si ii era foarte greu sa se miste. Cu o sfortare se ridica si se aseza pe marginea patului, cu capul in maini. Isi trecu usor degetele subtiri, cu unghii scurte, taiate barbateste si date cu oja neagra, prin parul la fel de negru. Si-l ciufuli cu o miscare si deschise ochii, hotarata sa se indrepte spre o ceasca de cafea. Abia atunci vazu. Ii crescuse o vanataie deasupra genunchiului drept. O pata vanata cu forma ciudata a unui fluture. Isi trecu palma peste genunchi si mangaie usor locul. Nu o durea. Probabil un fluture de noapte i se lipise de picior aseara, in barul acela de pe Strada Oaspetilor, unde fusese cu Mona. Bietul fluture, s-o fi speriat si s-a ascuns acolo. Asa ca Maria isi vazu de ritualurile ei matinale si se duse in bucatarie sa-si faca o cafea. Din fericire, bunica avusese grija sa-i lase o portie in cafetiera. Ii multumi in gand si se indrepta lenes spre scaunul roz cu spatar. Scaunele roz, primite de la matusa, pe care Maria le detesta. Uitandu-se din nou spre genunchi i se paru ca fluturele a crescut. Era deja de-o palma. Dupa o jumatate de ora se lungise lenes pe toata coapsa dreapta si incepea sa-l auda trosnind din toate madularele lui fragile. Cand isi termina cafeaua, il simtea lungindu-se din ce in ce mai mult, patrunzandu-i in vene, apoi invadandu-i arterele, patrunzand pana in capilare. Ii imbratisase muschiul obligandu-l sa soarba sangele lui otravit. Aripile i se intinsesera tot mai mult ca niste gheare, pana ce aripa stanga i se infipse in inima, Mariei. Intai, a simtit-o ca pe o mangaiere, un gadilat, o fluturare de matase peste miocard. Dar apoi a devenit o imbratisare din ce in ce mai patimasa, si a sfarsit prin a-i inabusi inimii Mariei propria bataie si daruindu-i-o pe a sa. Fluturele de noapte ii strivea inima. Maria era emotionata. Ce se intampla cu ea ? Cand ajunse in fata oglinzii din baie abia daca se mai recunoscu. Ochii ii capatasera un luciu negru, invalurit, ca al apelor marii zbatandu-se in intuneric. Si-n mersul ei puteai observa o falfaire de aripi. Maria era ca un fluture bezmetic ce se agita intr-un apartament plin de mileuri si bibelouri. Se lovea nauca de toate colturile casei. La un moment dat a spart chiar veioza din dormitor, si pentru ca simtea ca se sufoca a alerzburat spre balcon. Si-a amintit in trecat ca uitase sa uda florile, si ca nici nu va mai avea timp de aici incolo. Cand a deschis Maria geamul, acesta a scartait si s-a lovit usor de crengile copacului care crestea in gradinita, luandu-se la intrecere cu blocul, iar pisica vecinii de la doi, care se odihena pe o ramura, a privit-o sclipicios. Si-a lins boticul ei alb scotandu-si limba roza si aspra, apoi si-a incovoiat spinarea in pozitie de atac. Intr-o secunda isi scosese ghearele. Maria se uita la ea fara sa inteleaga. De obicei, Peticel torcea pe langa picioarele ei si niciodata nu se purtase asa uracios cu ea. Vru sa intinda mana spre pisoi, dar in loc de asta, o bataie de aripa se auzi lovindu-se usor de geam. Se gandi pentru o clipa sa-si ia zborul dar nu avu curaj. Nu mai facuse asta niciodata. Se uita fix la animalul care o privea cu ochi din ce in ce mai sticlosi, incordat. Pisica facu un salt spre pervazul ferestrei, iar Maria surase.

Cred ca fiecare din noi are un La Medeleni al lui. Un Medeleni personal si intim, un spatiu magic al copilariei lui unde nu poti intra decat cu cheile memoriei. Un spatiu cu iarba verde, cu frunze mari, de un verde inchis printre care se strecoara timide razele de soare. O lume in care exista amintirea dulceturilor de nuci si de cirese de acum ulte veri, amintirea coditelor impletite ale vreunei Monica si surasul dulce si strengar ale vreunui Danut, din alte timpuri. La Medeleni.. unde fiecare din noi a avut un mos Gheorghe al lui. Pe-al meu il chema Dionis. Statea intr-o casuta veche, pe jumatate daramata, inconjurata de trestii si soc, undeva la malul apei. Al apei unde ne duceam seara sa vedem broastele cum canta si ragaie prin namol si sa ne amenintam unii pe altii ca daca vreuna apuca sa se uite fix in ochii nostri ne vor aparea niste negi scarbosi si raiosi pe maini si pe fata. Din curtea lui Dionis nu se auzea niciodata nici un zgomot. Nu avea pasari, nici vreun alt animal, in afara de un caine batran si bolnav. In curte la Dionis erau doar copacii tacuti, verzi, din cand in cand incarcati de fructe si el Dionis, cu zambetul lui larg, sapca ceausista lasata intr-o parte si mainile lui aspre si inchise la culoare. Nu ne dadea nici placinte, nu ne culegea nici cirese, dar avea cele mai frumoase povesti..Aproape ni le soptea acolo, pe malul abrupt al garlei, cand noi stateam cu picioarele in iarba langa el si ba ii sorbeam chipul ridat si batran din priviri, ba imensitatea albastra si sclipicioasa a cerului. Isi aprindea cate o tigara Carpati sau poate Marasesti si incepea sa turuie cu vocea lui grava, ragusita, vocea lui de pin, cu miros de rasina despre broaste, monstri, paduri intunecate, fetite care nu ascultau de parinti, aventuri din largul marii.. Si povestea se termina si el se inchidea in casuta lui, aproape fara lumina si-mi imaginam ca sta la gema, cu cotul sprijinit pe pervaz si vorbeste cu copacii, fumand o pipa, ca personajele mele din Dickens.
Si noi alergam fara oprire pana la casa din deal a bunicilor, mancam o felie de pepene cu gura pana la urechi, zoindu-ne pe jumatate de fata si pe tricouri. Ne aruncam in paturi si uitam, fiecare pe rand de mos Dionis.. Inchideam ochii, si ma gandeam in continuare la el, imi chinuiam mintea imaginandu-mi ce face el singur acolo, pe intuneric la el in odaie. Si mi-l imaginam facand vraji, descoperind lumi, citind carti vechi, vechi, cu coperti mari si foi groase si galbene. Mi-l imaginam vraci, sau cel putin mare vrajitor si master. Mi-l imaginam scriitor, aprinzandu-si lampa cu ulei si scriind meticulos istoria religiilor sau a razboaielor.. Dar niciodata nu mi-as fi imaginat ca o sa se culce si o sa moara.. Nu mi-as fi imaginat ca din toata curtea lui Dionis va ramane o mana de soc..
Si cand mai trec acum pe acolo, nu imi vine sa cred ca acolo printre ciulini, soc, caini vagabonzi, a trait mos Gheorghe al meu, povestasul copilariei mele..

Casele sunt ca niste scoici. Daca iti lipesti urechea de zidul rece de caramida, auzi marea... Auzi fojgaiala valurilor in care se zbat cei dinauntru. Traim in fotolii de calcar, in scoici de diferite sortimente. Sedentari in fiinta noastra, ne lasam purtati fara sa stim de curenti. Scoici mai mari si mai mici, mai frumoase si mai urate. Dar peste tot se aud valurile. Aceleasi. Se aude marea si tipete de pescarusi, lovindu-se cu fruntea de calcarul de sus si zdrobindu-si calcaiul in nisip. Suntem ca niste fructe de mare in conserva universului !
of, caselea astea construite ca niste scoici, si sufletele noastre care le seamana. Sufletele noastre in care rasuna marea, in imensitatea ei. Si vidul inspaimantator. Cine sa ajunga sa ne cunoasca pana in cel mai adanc melc al fiintei noastre spongioase ? Nici macar noi..?!Si inventam pe ascuns, povesti cu caluti de mare, si stele si sirene, si marinari, povesti cu aroma de sare de mare si sticle cu rom. Povesti cu care ne inventam si prin care uitam de haul imens, ce se zbate in interiorul cochiliilor. Povesti zgomotase ca sa nu mai auzim balada trista a marii.

Un spital in care esti inchis si care iti rapeste viata ta obisnuita si de unde nu te mai intorci la fel. Cancerul, in diferitele lui forme, care trece dincolo de boala si isi extinde semnificatia in regimul totalitarist de dupa razboi. Sau Pavilionul cancerosilor..
Pavilionul Cancerosilor este o carte despre rezerva unui spital unde agonizeaza mai multe personaje. Pus fata in fata cu moartea, trebuind sa renunte la un picior, la o mana, la o viata sexuala, la normalitate doar pentru a supravietui in mod odios, omul isi pierde sensul vietii. Oleg Kostoglotov incearca sa gaseasca raspunsul la ce-l tine pe om in viata, in ciuda tuturor tristetilor si neno0rocirilor. Concluzia la care ajunge este ca 0mul este facut si poate sa suporte multe, mult mai mult decat isi inchipuie el, cum ar spune Faulkner.
Asistam in aceasta carte la dezumanizare, la alinarea indivizilor atinsi de cancer, internati in acest spital. Rusanov simte cum din omul de neinlocuit de la servici, din tatal si sotul de acasa, i se ia totul si este redus la 70 de kilograme de carne. Dar asistam si la licarele de umanitate ce izbucnesc pe ici pe colo. Oleg viseaza la o tovarasa de viata, alaturi de care sa planteze cartofi in gradina de acasa, gandindu-se ca daca toata viata i-a fost rau si foarte rau, de acum nu mai poate urma decat bine. El traieste fiorii iubirii, efemeri si inselatori, alaturi de Vega, o femeie care se usuca treptat in lipsa mangaierilor si imbratisarilor, care devine un calut de povara, si a carei viata nu ar insemna nimic fara munca. Aceasta isi incalzeste sufletul la dulcile scantei ce se aprind intre ea si pacientul ei, Oleg. regasim in pavilionul cancerosilor o viata in viata : in aceasta lume izolata, in care turnatorul e egal cu deportatul, exista si dragoste si invidie, si durere, si nostalgie, speranta dar mai ales resemnare, iar fiecare le suporta diferit, ceea ce-i diferentiaza pe protagonisti.
intr-un fel sau altul, cartea imi aduce aminte de Zbor deasupra unui Cuib de cuci, de Ken Kessey, numai ca aici e mai multa speranta, exista scapare.
Manuscrisul Pavilionul Cancerosilor, a ajuns clandestin in Occident si a fost publicat fara acordul autorului, Alexandr Soljenitin, dizident rus, care a stat vreme de 8 ani in lagarul stalinist, din cauza unor ironii adresate sistemului, si a primit premiul Nobel pentru Literatura in 1970, la un an dupa expulzarea autorului din Uniunea scriitorilor.