reading rocks and rolls

Se inserase de vreo jumatate de ora, iar lumina stearsa cadea piezis peste perdele. Statea trantinta in fotoliu, cu picioarele intinse, incercand sa se dezamorteasca. Se simtea cumplit de obosita, iar Eleonora turuia incontinuu. Se chinuia sa o asculte, dar de cele mai multe ori, i se rupea filmu si nu facea decat sa dea din cap si sa zambeasca la rastimpuri. Nu era bine sa o contrazici pe Eleonora. Acum de exemplu se lansase in povestirea cu lux de amanunte a ultimei ei idile si se plangea de comportamentul inuman al barbatilor. Asa era Eleonora. Vesnic cu povestile ei de dragoste, toate pline de speranta si toate esuate. Se faceau aproape 3 ani de zile de cand Eleonora si-a dat seama ca doar o casnicie ar face-o sa se simta implinita. De atunci, isi urmarea telul plina de entuziasm. Poate prea mult. Se indragostea la fiecare a treia intalnire la cinema, la fiecare a treia cafea si suc pe bulevardul Elisabeta. De fiecare data spera ca e el. Se si vedea ducandu-se impreuna in concediu la Tusnad, 3-4 zile pe an, impreuna cu copii si apoi inca 3-4 zile la socrii la tara. Socrii ar avea o veranda, vopsita in verde, ce ar da spre gradina cu flori, iar ea ar sta dimineata pe veranda si i-ar privi pe cei mici jucandu-se-n iarba. Atunci ar aparea el, in pantaloni scurti si tricou cu imprimeu hawaian si ar avea grija ca ei sa nu pateasca nimic. De aici, de pe veranda, s-ar vedea fericirea. Asa era Eleonora.. Nu cerea mult, si totusi nici nu gasea. In schimb, ea, Maria nu era deloc asa. Ea nu se indragostea niciodata, avea alte lucruri la care sa se gandeasca. Mult mai importante. Visa sa devina o pianista celebra.
Chiar si acum, cand se chinuia sa o asculte pe Eleonora, cu cescuta mica, cu floricele portocalii, din care-si sorbea incet cafeaua, gandurile o furau tot spre pian. Ce grele erau repetitiile..cat de mult o dureau degetele, seara uneori, cand se intorcea acasa dupa 9 de la repetitii. Nu avea timp pentru nimic altceva. Statea aproape 10 ore pe zi cu partirurile in fata, alunecandu-si degetele pe clapele albe. Nu avea timp pentru intalniri cu baieti fazi, nici pentru aventuri. Se nascuse cu un destin diferit.
-Tu crezi ca ar trebui sa ma fac ca nu observ ca nu-mi mai acorda atata atentie ? Crezi ca e normal ? o intreba Eleonora, intrerupandu-i sirul gandurilor Mariei.
-Ah, nu. Nu stiu. Probabil ca tu ai dreptate. Tu stii mai bine, balbai repede Maria, iar Eleonora incurajata in ideile ei in privinta barbatilor, continua sa le expuna in continuare, sa le faca sa rezoneze prin camera, lovindu-se de pereti, de fotolii, de perdele, de pielea Mariei, dar in mod sigur neajungand pana la ea.
Si lectiile de pian cat de scumpe erau..Era nevoita sa traduca noaptea ore in sir pentru a-i putea plati profesorului. Dar orice sacrificiu merita efortul. Pianul, atat de drag ei, era centrul existentei sale. Se intreba cum ar fi aratat viata ei fara pian. Ce lucruri i-ar mai fi dat vietii ei un rost..si nu gasea niciodata un raspuns. Ce noroc pe ea, cand a primit pianul cadou de la o matusa bogata, care se mutase in Portugalia. Pana atunci, se uitase cu jind la el, de fiecare data cand se ducea duminica in vizita cu mama, iar matusa le servea cu suc de portocale, serbet de zmeura si cozonac. In timp ce ele vorbeau si isi sorbeau tacticos cafeaua din cesti, Maria se ducea si mangaia pe rand picioarele pianului. Cand mama o chema la ea in brate, ochii ii ramaneau atintiti tot asupra lui. O fascina. Stia ca pianul acela e magic si ca daca stii cum sa-l atingi incepe sa cante. In ziua in care unchiul ii canta prima oara la pian, special pentru ea, “ dedicatie pentru pitica mea nepotica”, cum spunea el, Maria s-a hotarat sa se faca pianista. Degetele lui lungi, batrane, cu unghiile taiate din carne, alergand peste clape, si melodia aia vesela, valsul acela frumos care rasuna in camera, ochii stralucitori ai unchiului cand pornea cu avant spre o alta cascada de note, zambetul lui sincer,.. toate astea Maria nu le putea uita. Ii ramasese intiparita in minte si in suflet imaginea unchiului ei cantand la pian.
Eleonora continua sa-i povesteasca inflacarata de Stefan, nelasand gandurile Mariei sa curga limpezi.
-Sa iasa el in oras cu baietii fara sa-mi zica nimic..Si uite ca tot am aflat, spunea ea revoltata.
Primul ei concert. Cate emotii i se incolaceau in piept si o sufocau. Ea urma sa cante un sfert de ora, dar era un sfert de ora cat un secol de important. Si Stefan care nu ma mai suna la fel de des. A trebuit sa-l sun eu sa-l intreb ce planuri are de weekend. Pacat de vremea asta frumoasa sa fie irosita, si sa nu ne vedem. Si ce dimineata frumoasa era si in ziua primului ei concert. Rotund, de aur, copt. Zi calda si frumoasa de mai. Si rochia ei verde care sclipea pe scena.. Stefan a dat peste cap un absint, a mai baut si vreo doua pahare de vin, si dupa aceea, nu mai era chip sa te intelegi cu el. Isi aprinsese chiar o tigara, doar ca sa ma enerveze, stiind ca nu suport deloc fumul.
Si apoi momentul.. momentul in care a tras aer in piept, si-a simtit stomacul rece ca gheata si si-a intins mainile peste claviatura. La inceput era mai greu, apoi se lasa prada delirului muzicii. Nimic nu o oprea din executia ei concentrata, corecta.. Si prietenii lui betivi care ii tin isonul si-l aplauda cand da pe gat 3 shoturi de tequila consecutiv. M-am saturat de badaranii aia care-l inconjoara. Si aplauzele furtunoase cand a terminat de cantat. S-a ridicat usor de pe scaun, a inaintat pe scena spre public si s-a aplecat putin, gratios, tinandu-si rochia cu o mana. Ma asculti draga ? zise Eleonora pe un ton putin artagos. Sau iar visezi ?
-Te ascultam, te ascultam.. Iarta-ma, ma si gandeam dar.. poti fi sigura ca am auzit tot ce mi-ai zis, ii spuse Maria zambind impaciuitor. Oricum.. vezi tu ce faci. Apoi continua cu un aer fastacit : Multumesc pentru cafea dar acum cred ca ar cam trebui sa plec. Nu am mai ajuns acasa de dimineata, si m-am trezit un pic cam tarziu azi.. Mi-e teama sa nu se intample ceva.
- Tot cu pianul ala o tii ? o intrerupse Eleonora enervata. Stii prea bine ca nu are nici un rost. Nu te mai irosi. E prea tarziu acum sa mai inveti sa canti la pian. Ar fi trebuit sa te apuci de mica. Sa iei lectii, sa exersezi mult. Dar tu l-ai primit deja stricat. Mai bine l-ai vinde pe undeva..
-Sa-l vand ? Nu, n-as putea. Si chiar trebuie sa plec .. Imi pare rau, trebuie sa plec, mormai Maria cu un nod in gat. Mai vorbim noi, adauga ea si se ridica in picioare, pregatindu-se sa plece.
Eleonora o conduse si ii mai spuse de doua ori in prag sa renunte odata la pianul ei vechi si stricat. Se gandi la biata Maria a carei existenta era controlata de tiranicul pian ce trona nefolosit in mijlocul sufrageriei. La toate fanteziile Mariei, care uneori pareau reale cand le povestea, atat de mult se gandise la ele, incat isi imaginase scenele pana in cele mai mici detalii. Ii parea un pic rau pentru ea. Ar fi vrut sa o vada fericita, cu un zambet prezent pe buze, nu cu ochii aia vesnic visatori, aproape bolnavi. Sa o vada iesind la teatru cu cate un tanar si plimbandu-se pe bulevarde, pe sub castani. Apoi vazu atarnand in cuier puloverul gri al lui Stefan, isi aduse aminte de el, se gandi ca nu o mai sunase nici macar sa-si recupereze lucrurile uitate pe la ea si izbucni in plans.
La 3 statii distanta si 300 de metri spre stanga, Maria zambea multumita iar ochii ii luceau in intuneric, invaluind cu drag umbra pianului din sufragerie.

Alb.Complet alb. Si o lumina orbitoare care izbucneste din centru si se imprastie pe retina, cand verde, cand portocalie. Cu ochii in tavan. Chiar si dupa ce pleoapele se intind ca niste pielite obosite peste globul ocular, petele verzi si lumina portocalie in straturi groase, persista. De aici, din mijlocul acestei lumini grele, se naste ea. Uneori blonda, alteori bruneta. Mereu aceiasi ochi verzi. Sta lungit in pat, cu fata in sus, si viseaza la ea, in blocurile incremenite de ciment, langa care iarba creste mare si salbatica. Cei care ies la plimbare isi zgarie talpile si isi agata pletele in maracini.Cainii latra in sus, cu boturile lungi indreptate spre soare. Lumina portocalie ajunge uneori pana la coltii lor.

In bocul de vizavi locuieste un adolescent cu parul cret.Sta la etajul sapte si isi petrece jumatate din viata pe balcon,cu trupul atarand spre strada aglomerata de jos.Se uita la ea de dupa perdea. Are pielea extrem de alba,si ochii translucizi, impaienjeniti de himere. Erotism.Eotic.Eros.Sex.Sexualitate. Trupuri dezgolite si incolaciri. Fantasmele sufletului i se reflecta in ochi,si tasnind din ochi se reflecta pe lentilele ochelarilor lui de miop,de pe care soarele fura trupurile dezgolite si le proiecteaza ca la cinematrograf, pe blocul ei, pentru cine are timp sa observe. Zile intregi de la fereastra de vis-a-vis creste gigantica o fata blonda. Blonda, lunga, si desirata ca o floare de camp, crescuta la umbra. De fiecare data il priveste si apoi, lungindu-si picioarele cat trei etaje se dezbraca si se lasa imbratisata de adolescentul miop.In vazul lumii,nimeni nu-i vede.

Bulevardul gri e zgariat de un taxi galben. Sta treaz toata noatea cu ochii la cerul inchis, plin de stele. Sta lipit de radio. Difuzorul i s-a lipit de pavilionul urechii si si-a strecurat decibelii pana la membrana auditiva. In toate melodiile se vorbeste de tine. Noaptea toate obiectele au umbre. Fantoma unui caine latra pe strada. Pe ce strazi se plimba acum umbra ta ? Stelele rad. Se joaca cu sclipirile lor, se trag de luminitele impletite in plete si apoi se uita rautacios la el. Se harjonesc toata noaptea. Vino si tu! Ai sa mai vii ? aude cum rasare soarele peste alt cartier. Dormi ? dimineata incepe sa trosneasca pe sina de tramvai. Se crapa de ziua.

Maria se trezise pe marginea patului, nadusita, cu suvitele de par ude. Cu toate astea ii era frig. Isi simtea oasele ca si sfaramate si ii era foarte greu sa se miste. Cu o sfortare se ridica si se aseza pe marginea patului, cu capul in maini. Isi trecu usor degetele subtiri, cu unghii scurte, taiate barbateste si date cu oja neagra, prin parul la fel de negru. Si-l ciufuli cu o miscare si deschise ochii, hotarata sa se indrepte spre o ceasca de cafea. Abia atunci vazu. Ii crescuse o vanataie deasupra genunchiului drept. O pata vanata cu forma ciudata a unui fluture. Isi trecu palma peste genunchi si mangaie usor locul. Nu o durea. Probabil un fluture de noapte i se lipise de picior aseara, in barul acela de pe Strada Oaspetilor, unde fusese cu Mona. Bietul fluture, s-o fi speriat si s-a ascuns acolo. Asa ca Maria isi vazu de ritualurile ei matinale si se duse in bucatarie sa-si faca o cafea. Din fericire, bunica avusese grija sa-i lase o portie in cafetiera. Ii multumi in gand si se indrepta lenes spre scaunul roz cu spatar. Scaunele roz, primite de la matusa, pe care Maria le detesta. Uitandu-se din nou spre genunchi i se paru ca fluturele a crescut. Era deja de-o palma. Dupa o jumatate de ora se lungise lenes pe toata coapsa dreapta si incepea sa-l auda trosnind din toate madularele lui fragile. Cand isi termina cafeaua, il simtea lungindu-se din ce in ce mai mult, patrunzandu-i in vene, apoi invadandu-i arterele, patrunzand pana in capilare. Ii imbratisase muschiul obligandu-l sa soarba sangele lui otravit. Aripile i se intinsesera tot mai mult ca niste gheare, pana ce aripa stanga i se infipse in inima, Mariei. Intai, a simtit-o ca pe o mangaiere, un gadilat, o fluturare de matase peste miocard. Dar apoi a devenit o imbratisare din ce in ce mai patimasa, si a sfarsit prin a-i inabusi inimii Mariei propria bataie si daruindu-i-o pe a sa. Fluturele de noapte ii strivea inima. Maria era emotionata. Ce se intampla cu ea ? Cand ajunse in fata oglinzii din baie abia daca se mai recunoscu. Ochii ii capatasera un luciu negru, invalurit, ca al apelor marii zbatandu-se in intuneric. Si-n mersul ei puteai observa o falfaire de aripi. Maria era ca un fluture bezmetic ce se agita intr-un apartament plin de mileuri si bibelouri. Se lovea nauca de toate colturile casei. La un moment dat a spart chiar veioza din dormitor, si pentru ca simtea ca se sufoca a alerzburat spre balcon. Si-a amintit in trecat ca uitase sa uda florile, si ca nici nu va mai avea timp de aici incolo. Cand a deschis Maria geamul, acesta a scartait si s-a lovit usor de crengile copacului care crestea in gradinita, luandu-se la intrecere cu blocul, iar pisica vecinii de la doi, care se odihena pe o ramura, a privit-o sclipicios. Si-a lins boticul ei alb scotandu-si limba roza si aspra, apoi si-a incovoiat spinarea in pozitie de atac. Intr-o secunda isi scosese ghearele. Maria se uita la ea fara sa inteleaga. De obicei, Peticel torcea pe langa picioarele ei si niciodata nu se purtase asa uracios cu ea. Vru sa intinda mana spre pisoi, dar in loc de asta, o bataie de aripa se auzi lovindu-se usor de geam. Se gandi pentru o clipa sa-si ia zborul dar nu avu curaj. Nu mai facuse asta niciodata. Se uita fix la animalul care o privea cu ochi din ce in ce mai sticlosi, incordat. Pisica facu un salt spre pervazul ferestrei, iar Maria surase.

Cred ca fiecare din noi are un La Medeleni al lui. Un Medeleni personal si intim, un spatiu magic al copilariei lui unde nu poti intra decat cu cheile memoriei. Un spatiu cu iarba verde, cu frunze mari, de un verde inchis printre care se strecoara timide razele de soare. O lume in care exista amintirea dulceturilor de nuci si de cirese de acum ulte veri, amintirea coditelor impletite ale vreunei Monica si surasul dulce si strengar ale vreunui Danut, din alte timpuri. La Medeleni.. unde fiecare din noi a avut un mos Gheorghe al lui. Pe-al meu il chema Dionis. Statea intr-o casuta veche, pe jumatate daramata, inconjurata de trestii si soc, undeva la malul apei. Al apei unde ne duceam seara sa vedem broastele cum canta si ragaie prin namol si sa ne amenintam unii pe altii ca daca vreuna apuca sa se uite fix in ochii nostri ne vor aparea niste negi scarbosi si raiosi pe maini si pe fata. Din curtea lui Dionis nu se auzea niciodata nici un zgomot. Nu avea pasari, nici vreun alt animal, in afara de un caine batran si bolnav. In curte la Dionis erau doar copacii tacuti, verzi, din cand in cand incarcati de fructe si el Dionis, cu zambetul lui larg, sapca ceausista lasata intr-o parte si mainile lui aspre si inchise la culoare. Nu ne dadea nici placinte, nu ne culegea nici cirese, dar avea cele mai frumoase povesti..Aproape ni le soptea acolo, pe malul abrupt al garlei, cand noi stateam cu picioarele in iarba langa el si ba ii sorbeam chipul ridat si batran din priviri, ba imensitatea albastra si sclipicioasa a cerului. Isi aprindea cate o tigara Carpati sau poate Marasesti si incepea sa turuie cu vocea lui grava, ragusita, vocea lui de pin, cu miros de rasina despre broaste, monstri, paduri intunecate, fetite care nu ascultau de parinti, aventuri din largul marii.. Si povestea se termina si el se inchidea in casuta lui, aproape fara lumina si-mi imaginam ca sta la gema, cu cotul sprijinit pe pervaz si vorbeste cu copacii, fumand o pipa, ca personajele mele din Dickens.
Si noi alergam fara oprire pana la casa din deal a bunicilor, mancam o felie de pepene cu gura pana la urechi, zoindu-ne pe jumatate de fata si pe tricouri. Ne aruncam in paturi si uitam, fiecare pe rand de mos Dionis.. Inchideam ochii, si ma gandeam in continuare la el, imi chinuiam mintea imaginandu-mi ce face el singur acolo, pe intuneric la el in odaie. Si mi-l imaginam facand vraji, descoperind lumi, citind carti vechi, vechi, cu coperti mari si foi groase si galbene. Mi-l imaginam vraci, sau cel putin mare vrajitor si master. Mi-l imaginam scriitor, aprinzandu-si lampa cu ulei si scriind meticulos istoria religiilor sau a razboaielor.. Dar niciodata nu mi-as fi imaginat ca o sa se culce si o sa moara.. Nu mi-as fi imaginat ca din toata curtea lui Dionis va ramane o mana de soc..
Si cand mai trec acum pe acolo, nu imi vine sa cred ca acolo printre ciulini, soc, caini vagabonzi, a trait mos Gheorghe al meu, povestasul copilariei mele..

Casele sunt ca niste scoici. Daca iti lipesti urechea de zidul rece de caramida, auzi marea... Auzi fojgaiala valurilor in care se zbat cei dinauntru. Traim in fotolii de calcar, in scoici de diferite sortimente. Sedentari in fiinta noastra, ne lasam purtati fara sa stim de curenti. Scoici mai mari si mai mici, mai frumoase si mai urate. Dar peste tot se aud valurile. Aceleasi. Se aude marea si tipete de pescarusi, lovindu-se cu fruntea de calcarul de sus si zdrobindu-si calcaiul in nisip. Suntem ca niste fructe de mare in conserva universului !
of, caselea astea construite ca niste scoici, si sufletele noastre care le seamana. Sufletele noastre in care rasuna marea, in imensitatea ei. Si vidul inspaimantator. Cine sa ajunga sa ne cunoasca pana in cel mai adanc melc al fiintei noastre spongioase ? Nici macar noi..?!Si inventam pe ascuns, povesti cu caluti de mare, si stele si sirene, si marinari, povesti cu aroma de sare de mare si sticle cu rom. Povesti cu care ne inventam si prin care uitam de haul imens, ce se zbate in interiorul cochiliilor. Povesti zgomotase ca sa nu mai auzim balada trista a marii.

Un spital in care esti inchis si care iti rapeste viata ta obisnuita si de unde nu te mai intorci la fel. Cancerul, in diferitele lui forme, care trece dincolo de boala si isi extinde semnificatia in regimul totalitarist de dupa razboi. Sau Pavilionul cancerosilor..
Pavilionul Cancerosilor este o carte despre rezerva unui spital unde agonizeaza mai multe personaje. Pus fata in fata cu moartea, trebuind sa renunte la un picior, la o mana, la o viata sexuala, la normalitate doar pentru a supravietui in mod odios, omul isi pierde sensul vietii. Oleg Kostoglotov incearca sa gaseasca raspunsul la ce-l tine pe om in viata, in ciuda tuturor tristetilor si neno0rocirilor. Concluzia la care ajunge este ca 0mul este facut si poate sa suporte multe, mult mai mult decat isi inchipuie el, cum ar spune Faulkner.
Asistam in aceasta carte la dezumanizare, la alinarea indivizilor atinsi de cancer, internati in acest spital. Rusanov simte cum din omul de neinlocuit de la servici, din tatal si sotul de acasa, i se ia totul si este redus la 70 de kilograme de carne. Dar asistam si la licarele de umanitate ce izbucnesc pe ici pe colo. Oleg viseaza la o tovarasa de viata, alaturi de care sa planteze cartofi in gradina de acasa, gandindu-se ca daca toata viata i-a fost rau si foarte rau, de acum nu mai poate urma decat bine. El traieste fiorii iubirii, efemeri si inselatori, alaturi de Vega, o femeie care se usuca treptat in lipsa mangaierilor si imbratisarilor, care devine un calut de povara, si a carei viata nu ar insemna nimic fara munca. Aceasta isi incalzeste sufletul la dulcile scantei ce se aprind intre ea si pacientul ei, Oleg. regasim in pavilionul cancerosilor o viata in viata : in aceasta lume izolata, in care turnatorul e egal cu deportatul, exista si dragoste si invidie, si durere, si nostalgie, speranta dar mai ales resemnare, iar fiecare le suporta diferit, ceea ce-i diferentiaza pe protagonisti.
intr-un fel sau altul, cartea imi aduce aminte de Zbor deasupra unui Cuib de cuci, de Ken Kessey, numai ca aici e mai multa speranta, exista scapare.
Manuscrisul Pavilionul Cancerosilor, a ajuns clandestin in Occident si a fost publicat fara acordul autorului, Alexandr Soljenitin, dizident rus, care a stat vreme de 8 ani in lagarul stalinist, din cauza unor ironii adresate sistemului, si a primit premiul Nobel pentru Literatura in 1970, la un an dupa expulzarea autorului din Uniunea scriitorilor.

Chakra reprezinta o zona din corp unde energia circula intr-un vortex. Chakra este descrisa adesea ca petalele unei flori de lotus. Cand chakra este deschisa energia circula libera, cand este inchisa emotiile, energia sta inchisa, sub presiune.
Cele 7 chakra majore ale corpului uman coboara de la varful capului, frunte, gat spre piept, abdomen pana la baza coloanei vertebrale.
Acestea sunt lucrurile esentiale pe care trebuie sa le stii si pe care ti le reaminteste si cartea lui Jennie Harding, " Les chakras ". Cartea e una destul de didactica, unde afli tot ce trebuie sa stii daca vrei sa-ti echilibrezi energiile chakrelor tale. Scriitorul explica foarte bine prin ce exercitii de vizualizare sau exercitii fizice iti poti explora propria energie.
Interesant e ca autorul sustine ca actiunile intreprinse asupra chakrei ajuta la mentinerea echilibrului hormonal al corpului, fiecare chakra fiind legata de o glanda endocrina. De exemplu, chakra inimii, se raporteaza la timus, iar cea a gatului la glanda tiroida. Dar energia ce circula prin toate cele 7 puncte tridimensionale vine din univers, din lumea nevazuta.
Intregul sistem pare sa se raporteze la versurile Upanishadei Katha ( reproduse si in paginile carti, printre alte vorbe de spirit si imagini expresive cu modele de vizualizari pentru eliberarea diferitelor energii ) :

Dincolo de simturi sunt obiectele,
dincolo de obiecte e gandirea,
dincolo de gandire e constiinta.
dincolo de constiinta, sufletul.
Dincolo de suflet e non-manifestatul.
Si dincolo de el e Spiritul.
Dincolo de Spirit nu mai e nimic,
e termenul absolut, Calea suprema.

o carte fabuloasa si nebuloasa, sub pana lui Regis Jauffret, tradus la noi de editura RAO.
Case de nebuni e povestea unui cuplu care se face tandari sub privirile noastre, declansand isteria si nebunia amantei parasite, a amantului alcoolic, cu tendinte homosexuale, a mamei obsedate de problema maternitatii, a tatalui idiot.
Romanul ne introduce in casele lui de nebuni cu confesiunea isterica a unei femei, obsedata de ideea povestilor neduse pana la capat, reprosandu-le barbatilor iubiri esuate fara sa fi inceput vreodata.
Apoi Gisele ne povesteste despre ziua in care a inceput destramarea echilibrului ei, ziua in care afla ca Damien o paraseste.
Asa il cunoastem pe tatal lui Damien, care vine constiincios sa o anunte ca fiul lui a decis sa se emancipeze si sa se desparta de ea, si care incet incet ni se destainuie si ni se dezvaluie ca un batran usor dement.
Prin tatal lui Damien, ajungem sa o cunoastem si pe mama acestuia, obsedata de rolul maternitatii si al femei in evolutia universului, il cunoastem mai bine si pe Damien, care sub masca de om cult, serios, ascunde un pervers sexual si un alcoolic.
Autorul pretinde ca toate familiile sunt niste case de nebuni, si adevarul e ca, in aceste personaje imaginare regasim cate ceva din depresiile noastre cotidiene, stresul nostru nocturn, fricile noastre din zori, cearceafurile goale de langa noi, dupa ce ne obisnuisem sa capete forma unui trup anume si chipul buhait din oglinda, dupa o noapte decadenta de betie prin club.
Lectura obligatorie pentru cei ce trec prin angoase existentiale ! :p


"Cand venea la noi sa cineze, inca de la aperitiv ne dezbraca de toate hainele dintr-o simpla privire. Treceam la masa in costum sumar si putin ii pasa de consimtamantul nostru de a o lasa sa ne vada organele, consimtamant pe care oricum nu i l-am dat. la aperitive ne lua la puricat constiinta, se imbiba de umoarea noastra pentru a o analiza in mod sumar si prelevand esantioane pentru a le face biopsia dupa ce s-a odihnit."

"are nevoie de o adevarata sotie, va petrece langa ea o jumatate de secol, chiar mai mult daca are stramosi buni, daca-si va pastra greutatea de fata tanara de-a lungul anilor, daca se fereste de alcool, de nicotina, de nopti albe, tot atat ca de melancolie si de chestiuni metafizice, la care nimeni nu a raspuns vreodata."

"Cuplul este un atelaj necesar omului, un jug minunat", " o asociatie de raufacatori, fiindca nimic din ceea ce ii aduce profit nu este rau in ochii sai."

Cuplul este " un cuirasat, iar daca se reproduce devine un portavion de unde ii decoleaza in fiecare zi copii ca sa mearga la scoala, la stadion, la biblioteca."

"Frigiderul se plimba preocupat, planseul bucatariei se zvarcolea"

la fel ca mine, ca voi, Gisele este incapabila de iubire. Nu-i cerem imposibilul, nu-i cer robinetului nou sa-mi multumeasca ca l-am pus in teava."

"Cred ca familia aceasta ati gasit-o stranie, dar, mai mult decat povestile de dragoste, toate familiile sunt niste case de nebuni".

Pana acum nu prea m-am interesctat cu lirismul turcilor. Dar am gasit intr-o zi intr-un anticariat, un volum batran si vestejit "antologie de poezie turca". Dupa ce l-am rasfoit un pic am descoperit niste versuri sublime. Poezie mai de demult, poezie mai noua si versuri moderne, de un lirism ceva mai deosebit de versurile occidentalilor cu care ne-am obisnuit.
Unul din poetii care mi-au placut cel mai mult e NAZIM HIKMET, considerat a fi parintele poeziei moderne turce.
Daca va place sau nu si vreti sa descoperiti singuri mai departe frumoasa poezie turca decideti voi ..

Dor

De atatia ani nu i-am vazut chipul
nu i-am incolacit mijlocul,
nu m-am oprit inauntrul ochilor,
nu i-am pus intrebari la lumina mintii.
De o suta de ani nu i-am mai atins caldura coapsei.
De o suta de ani ma asteapta
o femeie intr-un oras.

Eram pe acelasi ram,
de acolo am cazut departe unul de altul.
Intre noi, timp de o suta de ani...

De o suta de ani alerg in intunericul
pestrit, dupa ea alerg.


Scrisoarea unui om izolat intr-o inchisoare
( poetul a stat in temnita aproape 10 ani din cauza ca a sustinut lupta pentru eliberarea sociala a poporului turc. nu stiu mai multe detalii )

Azi, duminica,
Pentru prima oara m-au scos la soare.
Si pentru intaia oara am vazut cerul atat de departe
de mine si atat de albastr,
atat de mare; de uimire,
nemiscat am stat ca un astru.

Apoi cu piosenie m-am asezat in tarana.
Mi-am sprijinit spatele de zid.
In aceasta clipa nu doream
Nici lupta, nici libertatea, nici femeia.
Numai pamantul, soarele si eu..
Eram fericit.

Tu esti betia mea fara margini,
Nu m-am trezit,
nu pot sa ma trezesc, nici nu vreau.

Capul imi e greu,
genunchii zdreliti,
din crestet pana la talpi
in noroi,
asa cazand, sculandu-ma spre lumina ta
ma-ndrept.

Lolita lui Vladimir Nabokov - una din cele mai controversate carti ale secolului XX. Atat de controversata incat ' lolita' a ajuns sa desemneze in cultura populara o fata precoce sexual.
Lolita, pe numele ei adevarat Dolores Haze, este nimfeta de 12 ani, care ii cade cu tronc protagonistului si naratorului Humbert Humbert, un barbat care traieste o obsesie sexuala legata de fetite. Humbert o doreste pe Lolita din prima secunda in care o vede si pentru a fi cat mai aproape de ea si a profita de cat mai multe mangaieri ajunge chiar sa se casatoreasca cu mama acesteia. Obsesia lui e intr-adevar a unui om bolnav : planuieste sa o adoarma si pe mama si pe fiica cu ajutorul unor somnifere puternice pentru a profita din plin de gratiile fetitei, dupa moartea mamei goneste impreuna cu amanta sa copil prin toata America, facandu-i toate poftele, momind-o cu cadouri si bani.
Dar Lolita nu este intruchiparea vreunui inger neprihanit, ba dimpotriva. Ea e constienta de sexualitatea ei si se bucura de ea, iar spre finalul cartii ni se dezvaluie si mai mult perversitatea ei. Si totusi.. Lolita e doar o copila corupta sexual de o cunostinta de a mamei ei si in final o victima a perversitatii celor mari. O copilarie ratata care ii distruge ceva in echilibrul psihologic si o face sa devina fetita-femeie si amanta-prostituata. Nici Humbert nu e asa negru precum pare.. Intr-adevar e bolnav, profita de ea pentru satisfacerea fanteziilor sale dar o iubeste la fel de mult. Pe langa dragostea-obsesie care-l roade pe tot parcursul aventurii sale cu Lolita, tine la ea.
Asa ca se spune ca romanul socheaza.. Si e destul de socant sa vezi o fetita care e orice mai putin fetita, cum un barbat precum Humbert o exploateaza in numele maniei lui sexuale. Dar cel mai mult socheaza existenta unor oameni fara scrupule, precum Clare Quilty, care pedofilia fara nici o mustrare de caracter, un batran libidinos obsedat de pornografie. Si Humbert e la fel de maniac, dar narand intreaga istorie, ofera explicatii, isi deschide sufletul mai mult si ajunge sa-ti para rau de el, chinuit ani la rand de imaginea Lolitei. Si iti pare rau si de Lolita, sedusa la varsta ursuletilor de plus. Biata Lolita..
Daca nu aveti din start o repulsie fata de subiect, cartea e faina, o citesti plin de curiozitate. Singurele pasaje mai plictisitoare sunt pe la inceputul partii a doua cand Nabokov se pierde in descrierea Americii.
Poate considerati ca nu ar trebui sa va manjiti memoria cu o carte cu un astfel de subiect si ca nu-si au rostul carti de genu asta. Cunoscutul Mario Vargas Llosa ar riposta spunand ca literatura elibereaza, ca sunt instincte pe care le poti ucide prin literatura. Scriind despre viol, citind despre viol, il vei trai in interiorul povestii facand un pact fictional cu cartea si in viata reala vei ramane un tip fara deviatii.. O stii Llosa ceva, sau s-o 'explica' pentru Elogiu mamei vitrege "... ;)

Sacontala lui Kalidasa e incadrata de criticii literari printre marile povesti de dragoste ale omenirii. Drama in 7 acte a lui Kalidasa a circulat in doua variante : textul in devanaagari, in nord-vestul Indiei si textul bengalez, raspandit in sudul Indiei si urmat si de George Cosbuc prin intermediul unor traduceri germane, in traducerea pe care am citit-o si eu.
Despre autorul Sacontalei, cel mai mare poet al infloritoarei dinastii Gupta, circula numeroase legende. Una din ele ni-l prezinta ca fiind fiu de brahman, ramas orfan si crescut de un cioban. Devenit si el pastor, fara cultura si educatie, este propulsat la curte de intriga unui curtean rauvoitor. Astfel el devine sotul printesei Vasanti, fiica regelui din Benares, care ia tacerea lui drept dispretul unui savant fata de toti neghiobii vremii. Salvarea lui vine din partea zeitei ( zeului ? ) Kali, care la rugamintile nefericitului sot se induioaseaza si ii ofera harul poeziei. Astfel el isi ia numele de Kalidasa, '' supus al lui Kali ".
Drama sanscrita din timpul dinastiei Gupta este evoluata. Spre deosebire de teatrul elin, aici se accepta prezenta femeilor pe scena, nefiind nevoie de travestiti hidosi pentru a o reprezenta pe frumoasa Sacontala.
Referindu-ne la constructia dramatica, putem observa structurarea sa conform momentelor dramaturgice clasice cat si alte elemente, prezente chiar si in teatrul lui Moliere. De exemplu, Vidushaka, preot si prieten al regelui joaca rolul bufonului,blestemul pustnicului marcheaza intriga, iar salvarea vine in mod neasteptat, la finalul piesei, dezlegand intregul ghem de nefericiri, intocmai ca in teatrul lui Moliere. Cu deosebirea ca lipseste umorul din final, finalul poemului indian fiind incarcat de semnificatii filosofice.
Poemul ni-l prezinta pe regele Indiei, Dushanta indragostit de o nimfa din codru, Sacontala, orfana crescuta de pustnicul Canva. Ca simbol al fidelitatii si al iubirii dintre cei doi Dushanta ii ofera Sacontalei un inel pentru a pecetlui dragostea si casatoria lor secreta. Pustnicul Durvasas, iritat de idila lor romantica il blestema pe Dushanta si pe Sacontala : " Sa se lege acest blestem al meu/ Iubitul tau, pe care-l crezi/ Menit de soarte,/Sa-l ai amic pana la moarte./ In bratul altora sa-l vezi ! " Urmand cronologia povestirilor din poem, Sacontala se desparte cu mare duiosie de codru si de parintii sai si pleaca la curte, pentru a deveni sotia regelui. Aici insa Sacontala este alungata caci isi pierdu-se inelul cand isi facuse baia rituala in Gange. Descoperirea inelului blestemat de un pescar si recuperarea lui, ridica blestemul pustnicului iar Dushanta incepe sa planga zadarnic disparitia iubitei lui eterne. Drama monarhului e solutionata prin interventia zeului Indra si al sotiei sale. Matali, vizitiul lui Indra, il aduce pe Dushanta in ceruri, unde isi descopera fiul si o reintalneste pe Sacontala. Astfel iubirea lor se implineste, familia e intregita, iar copilul lor, Bharata va deveni stapan al regatului lumii, dupa cum ii ureaza Indra si stramosul eroilor din marea epopee Mahabharata.
In finalul poemului, exista un moment important care defineste filosofia indienilor privitoare la existenta pamanteasca. Intrebat de Indra daca-si mai doreste ceva, Dushanta ii raspunde : " Si totusi, de pot sa am un dor/ Si am acuma putinta sa-i cer implinire,/ Te rog atunci, la moarte, sa-mi iei aceasta fire;/ Sa fiu pamant de-a pururi, atunci cand nu voi fi/ Acel ce sunt eu astazi! Atat as mai dori/ Ca zeii cei puternici sa nu ma mai renasca/ In acest cuib de plangeri pe lumea pamanteasca ! " . Cu acest raspuns se inchide poemul.
Astfel acest cantec de iubire, plin de cadre idilice si momente pline de dramatism se incheie cu dorinta odihnei eterne, a mortii, caci viata pe pamant, e doar o maya frumos colorata, o panza care ni se incurca in par, peste ochi si in care ne zbatem pana ce reusim sa trecem dincolo, sa ne eliberam si sa devenim pe veci pamant, lumina, codru...

Rabindranath Tagore si poeziile lui.. aproape ca poti simti si vedea prin versurile sale fosnetul sfios al sari-urilor, clinchetul bratarilor lipite de gleznele indiencelor, liniile rotunjite ale corpurilor invaluite in obscur, mirosul de tamaie si ghee al ofrandelor aduse zeilor, ghirlandele de flori atarnate la gatul iubitei, genele lungi curbate deasupra ochilor plecati.. Citindu-l pe Tagore ti se face dor de lumea pe care o creeaza cu fiecare cuvant rostit. Fie ca e vorba de dragoste, de caile vietii, de zei, de menirea poetului in lume, poeziile sale sunt o betie in versuri. O betie care te azvarle in abisul unui univers fermecator ( sau poate e doar parerea celor obsedati oricum de orient...) si captivant.
Cel de-al 42-lea poem din volumul " Gradinarul " e unul din preferatele mele :

"Nebunule, sublim ins beat !
Daca-ti trantesti usile de perete si joci jocul nebunului in fata multimii;
Daca-ti golesti punga-ntr-o singura noapte si dai cu piciorul prudentei;
Daca hoinaresti pe stranii carari si te joci cu lucruri nefolositoare;
Nu-ti bate capul cu ceea ce se potriveste si are temei;
Daca-ti ridici panzele-n fata furtunii si-ti frangi vasla-n doua,
Numai atunci te voi urma, prietene, si beat ma voi azvarli in abis.

Mi-am risipit zilele si noptile in tovarasia vecinilor cumpatati si cuminti.
Osardia cunoasterii mi-a incaruntit parul si sporul veghilor mi-a tulburat privirea.
Multi ani in sir am strans si-am gramadit farame si zdrente de lucruri.
Zdrobeste-le de tot si dantuie deasupra lor, risipeste-le in toate vanturile.
Eu stiu, intelepciunea suprema e : beat sa te azvarli in abis.

Toate-ndoielile netrebnice sa piara, sa-mi pierd fara speranta drumul.

Sa vina rabufnirea unei ametiri salbatice si sa ma smulga din toate pripoanele.
Lumea misuna de demnitari si lucratori, folositori si iscusiti.
Sunt oameni care-si fac loc cu usurinta in frunte si altii care-i urmeaza cuminti.
Fie ei fericiti si norocosi si lasati-ma pe mine sa fiu nebuneste inutil.
Eu stiu, sfarsitul tuturor stradaniilor este : beat sa te-azvarli in abis.

Jur sa renunt, din aceasta clipa, la locul ce mi s-ar cuveni in randul oamenilor respectabili.
Zvarl cat de colo trufia ce m-a adu-o invatatura si cantarirea binelui si-a raului.
Voi sfarama corabia memoriei, spulberand ultimul strop de lacrimi.
In spuma vinului rubiniu imi voi scalda si intineri rasul.
Emblema burghezului cumsecade si asezat o voi farama cu buna stiinta.
Voi face sfantul legamant sa nu mai insemn nimic in ochii nimanui, sa fiu beat si sa ma azvarl in abis. "

Trois. O poveste de dragoste cu 3 fete: a lui, a ei si.. a prietenului lui cel mai bun.
Julian Barnes isi construieste romanul pe spinarea acestor 3 personaje, care se confeseaza cititorului pe rand, iar povestea lor se scrie pe masura ce inainteaza in viata. Povestea e simpla : Stuart, un englez banal se casatoreste cu Gillian. In ziua nuntii lor, cel mai bun prieten al lui, Oliver se indragosteste de proaspata mireasa si incearca mai apoi sa o cucereasca, actiune intreprinsa cu succes. Cei doi se casatoresc, iar Stuart e dat afara din cuplu.
Amuzant este cum personajele se vorbesc pe la spate, comploteaza unul impotriva altuia si cum se justifica si cum incearca sa-l atraga pe cititor de partea lui. Stuart pozeaza mereu in victima vietii si ne roaga sa fim de partea lui, Gillian e sincera, ne explica cum au luat-o valurile vietii fara sa-si dea seama, iar Oliver incearca sa ne seduca. Ne indeamna mereu sa fumam cu el, sa nu-l judecam, ne intretine cu cultura lui si ne explica ca vinovat nu e nimeni si ca la urma urmei " fericirea unora se cladeste pe nefericirea altora". Viata e o roata si trebuie sa astepti sa ti vina randul sa fii fericit. Azi e Stuart fericit, maine Oliver.
Personajele ni se expun cu partea lor de adevar despre iubire, adulter, tradare, prietenie, iar noi cititorii putem sa adoptam ce punct de vedere vrem, sa credem pe cine vrem.
La un moment dat Oliver spune ca tot ceea ce conteaza in viata e " iubire, etc", iar lumea se imparte intre cei pentru care conteaza iubirea mai mult si cei pentru care conteaza mult mai mult etcetereurile vietii.
Dezamagit de casatoria lui esuata cu Gillian, Stuart ajunge in final la concluzia ca " dragostea nu e decat un sistem de a convinge de cineva sa-ti spuna "dragul meu" dupa sex."
Pentru Gillian e foarte veridic sa te indragostesti de cineva si apoi de altcineva, unul peste altul.
Asa ca una peste alta ( :P), romanul e chic dupa parerea mea. Avem parte cand de ironiile si cinismul negru al lui Oliver, cand de feminitatea si naturaletea lui Gillian, cand de frustrarile si multumirile rationalului Stuart asa ca avem de toate. Chiar si posibilitatea sa tinem cu cine vrem si sa ne alegem propriul adevar.

Cer de aluminiu si nori grei, duri, din otel pufos. Fiecare cu muzica lui. Mergem alaturi pe strada, dar nu ne putem atinge, nu ne cunoastem. Nu avem nevoie unii de altii. Suntem intangibili. Puternici. Din ce în ce mai independenti si ma inalti. Crestem mai inalti decat copacii. Crestem giganti, mult prea mari pentru locuintele noastre neincapatoare, mobilate pana la refuz cu resentimente, amintiri. Tot trecutul inghesuit cu meticulozitate in cateva sertare. Blocuri gri, luminate de raze albe albe de soare, se inalta ca niste schelete uriase din pamant, amenintand cerul cu frustrarile lor. Au ferestre in loc de ochi si balcoane crapate, in loc de brate. Orasul suntem noi. Si viata se scurge linistit. Ne mai revoltam uneori, doar pentru a alunga plictiseala. Privirea ni se opreste in vitrinele magazinelor si ricoseaza in portofel. Nefericirea se sfarseste odata cu sezonul soldurilor. Un pescarus planeaza peste oras strabatand aluminiul cerului şi dand din aripi disperat spre întunericul cerului de sus. Aluminiul se stinge. Intunericul imbratiseaza resturile de lumina, ca un ochi mare, gigant care se deschide deasupra lumii. Cineva care ne priveste curios de sus. Cine indrazneste? Ochii negri, plini de revolta. On a besoin de se revolter. Sa mai facem o revolutie. De data aceasta, pentru eliberarea spiritului si dreptul la socializare. Ca sa mergem pe strada salutand trecatorii. Ca sa nu ne mai plimbam cu mainilei in buzunare, ci de mana cu altii. Ne izbim de blocuri, de termopane. De noi. Suntem puternici, dar neputinciosi. Ganduri nesuferite care perdelele si ne involbureaza sufletul. Creste furia impotriva celorlalti. Si dragostea, ca o balarie. Vrem totul sau nimic. Si cred in tine, adica in mine si in tineretea mea . Doar pentru o secunda. De fapt, nu pot si nu vreau sa schimb ceva. E o revolta absurda, pe cand fericirea inseamna sa te conformezi. Shoppingul la mall, diplomele universitare, cate un Dostoievski cumparat din pasaj, mersul pe tocuri iti creeaza un anumit comfort psihologic. Mai bine sa crestem ca un zgarie-nori luxos, la care ceilalti sa priveasca cu invidie. Oricum muzica mea e mai buna ca a celorlalti ! Crestem prea inalti si ne e frica de inaltime. Cu toate astea, cu totii vrem sa ajungem sus !